când plec
mă arde soarele în talpa dreaptă
când plec, am crengile pe umeri,
cocoșul satului îmi strigă
din gușa lui umflată
un cântec neuitat,
un cântec dealtădată
care-ar putea s-alunge
strigoii de la poartă.
mă-nchid bunicii, după obicei,
în casa lor pustie
necunoscute mâini
îmi bat în geamuri,
chiar salcia mi s-a mutat în piept,
și-mi bate disperat în ramuri…
spre podul casei, încărcat
urc pleopa mea încercănată
și ochii,astăzi, mi se zbat,
îi țin cu mâna mea de șoaptă.
de dincolo, în sticlă,
bat spiritele pribegite
și-mi spun că iar e vară,
îmi fac din umeri semne rătăcite,
mă-ndeamnă să mai ies
din mine, pe afară,
(e frig/o iarnă troienită/cu fluturi nesătui/mă-nghite/
și pierd o lacrimă-poveste/în podul casei părăsite)
în mine se trezește
aceeași lume răsturnată,nevăzută,
genunchiul și-l zdrelește tata,
ia scara-n brațe,
și-mi strânge-n plalmele lui aspre
albastra lacrimă pierdută.
2 comentarii:
Intotdeauna am trait impresia (citind bineinteles) ca poezia misionarei este ... mai mult pedagogica. Cred ca m-am inselat asa cum ma insel si in multe alte aprecieri pe care le fac si altor texte. Iata ca cel putin aceste trei texte vin si-mi contrazic impresiile. Aceste texte (lirice) aparte de faptul ca le percep cam dezlanate prin unele locuri sunt incarcate cu esente idei si intelesuri dintre cele mai pitoresti.
Trimiteți un comentariu